Cocostârcii nu se opreau niciodată pe acoperișul casei mele. Niciodată, un cuvânt atât de relativ. Niciodată nu vom ajunge în cosmos-aprilie, 1961; niciodată nu va cădea comunismul-1989; niciodată nu vom fi independenți-august, 1991. De aproape treizeci de ani suntem independenți, de aproape treizeci de ani ne-am eliberat (formal) de un regim opresiv ce a instaurat haosul, instabilitatea și corupția în țară.
Trăiesc în Moldova, o țara ce are peste cincizeci de ani de comunism, o țara care se află într-un climat de instabilitate permanentă, dar care reușește să rămână omniprezentă și intangibilă datorită spiritului ce domnește în ea. Panteonul românesc este dovada viabilității noastre ca neam, pentru că timpul este o fiară ce are nesfârșita răbdare de a înghiți totul.
Fotografie simbol
Sistemul care a devenit fatal, s-a îmbibat ca un parazit în toate domeniile vieții, provocând un adevărat efect domino. Criza, haosul și dezechilibrul a creat o mentalitate de victimă, de “Mioriță” ce-și înghite docilă destinul. Televizorul vinde iluzii deșarte, de pe mâinile politicienilor curge grăsimea bancnotelor, bătrânii au ajuns să fie doar o masă electorală, iar tinerii nu mai întrezăresc viitorul. Trăiesc în țara în care nu se învestește în educație și cultură, de aceea, se și pierd în iarba poporului potențiali pictori, regizori, poeți sau actori. Sistemul educațional pune accent pe informare, ci nu pe formarea competențelor. Acesta face apel doar la memoria tinerilor, ci nu la inteligenta lor. Pe un zid, vizavi de liceul meu, scia, laconic: “DON’T BE JUST ANOTHER BRICK IN THE WALL”. Ce ironic! Tot acest sistem infect în care trăim, doar ne oferă iluzia miscării, fără a ne mișca. Muncim sisific asupra unui scop inexistent. Obosiți de minciună și promisiuni plecăm sau devenim nepăsători. Și nu este oare indiferența o altă formă de colaboraționism?!
Totuși în această țară cu neajunsuri există un loc în care nu sunt probleme, în care domnește buna voință, iar mrejele murdare ale realității încă nu m-au atins. Pentru mine, Moldova, se rezumă la orașul meu natal și satul bunicilor. Ungheniul este zona mea confort, bula în care mă simt protejată și dorită. Locul în care mi-am pus temelia viitoarei mele personalități, sorbind tot ce este mai bun. Aici se află liceul, cartierul meu de suflet și gara, pe care nu o iubeam prea mult. Daca Paler și-a trăit viața pe un peron, atunci majoritatea amintirilor mele sunt legate de gară. Tata mai mereu nu era acasă, iar eu îl așteptam cum își asteaptă mamele feciorii de la război. Nu aș schimba pe nimic în luma copilăria dăruită de acest “picior de plai”. Țin bine minte plecările la țară, cu trenul Ungheni-Chișinău, un tren sovietic că vai de capul lui, de la ora opt dimineața, care nici măcar nu ne aducea la destinație,ci ne lăsa într-un mijloc de câmp. Pentru un leu mai mergeai și pe jos. Acum de bunica mă despărțea doar un deal pe care nu eram încântată să-l urc și care-mi dădea atâtea bătăi de cap. Oricine a avut șansa să călătorească măcar un pic pe plaiurile moldovenești a observant cumpenele de fântână ce străjuiesc totemic câmpiile marcate de o singurătate siderală. Pe acel deal interminabil se aflau doua fântâni ce mi-au potolit setea ani la rând, una din păcate a fost înghițită de timp, cealalta, solitară, mă așteaptă și acum. Deși drumul era anevios, mai ales în sezonul rece, era ceva feeric și ademenitor în această formă arhaică de locuit. Orașele erau ca niște transformatoare electrice: ele ridicau tensiunea, grăbeau schimburile, agitau la nesfârșit viața oamenilor. Pe când satul avea obiceiurile sale, care se înscriiau într-o ordine exactă, ca rotația anotimpurilor. Suntem un popor norocos, deoarece paradisul nostru încă nu este pierdut, încă beneficiem de un paradis moral existent: satul-condonul ombilical prin care păstrăm legătura cu matricea civilizației române și cu valorile naționale. Imi place să cred că satul este o oază de puritate în care se scaldă sufletul românesc, în care un foc viu al spiritului național mocnește în deplină libertate.
fotografie simbol
Ajunsă pe ulița bunicii, încă de la colțul străzii, se observa un acoperiș gigantic, un gard de un verde aprins și ce gospodar fără o poartă impunătoare?! Cu cât înaintai mai mult, o vedeai în toată splendoarea, verde și ea de altfel cu mici accente albe și ornamente geomorfe, se înălța o poartă grandioasă. Aroma ogrăzii nu am să o pot uita niciodată. În zilele obișnuite mirosea a flori de grădină, a griji și probleme, iar numai sâmbăta, o mireasmă de cearșafuri abia spălate și a pâine proaspăt coaptă inunda toată ograda, ba chiar întreg satul. De facto, sâmbăta este ziua purificării, o etapa în care se improspătează casele și sufletul moldoveanului, un preludiu important înaintea Sfintei Zile de Duminici. Bunica ne aștepta mereu în același loc, pe prispă, alături de niște ziare și cărți vechi. O figură mai enigmatică și spirituală nu mi-a fost dat să intâlnesc în acest univers, un om care să-și poarte crucea cu mai multă mândrie. Bunicu’, ca de obicei, nu era acasă, pleca când întunericul nopții începea să-și strângă aștrii de pe boltă și venea odată cu apusul. Era contabil, om cu scaun la cap, mereu “cu papca sub brat”, cum spunea bunica, respectat și îndrăgit de toată comuna. Se pare că, de aceea, nu era zi în care să nu treacă măcar un suflet prin gospodăria lor, să nu ia un loc la masa rotundă de lemn ce avea o cuvertură de un alb imaculat. Era o Casă Deschisă, ca al lui Nichita, unde veneau tineri, copii, lume bună, după un sfat, o rugăminte, un îndemn. În spatele casei era un nuc de toată frumusețea, care purta aceeași încărcătură emoțională ca salcâmul lui Ilie Moromete. Uneori aveam impresia că bunicul iși iubea nucul mai mult decât copii. Nucul era un adevărat axis mundi.
Vița din fața casei, ca o adevărată panoramă, ne ocrotea de razele soarelui în zilele caniculare, dar care mi-a lăsat o întredeschidere prin care lumina se furișa și puteam admira cerul. Pentru mine bolta cerească era o parte din sat, o mică anexă a lui, pe care o împărțeam cel mult cu orașul meu natal și ceva sate din imediata vecinătate. Era cerul “nostru”, cerul “meu”, atât de intim și personal, pe care nu-l puteam împărți cu alte regiuni sau galaxii. În copilărie, bolta înstelată mă fascina cu puzderia ei de stele, mai ales în lunile de vară, în luna lui Cuptor, noaptea devenea misterioasă. Bunica m-a încredințat că în pulberea scânteietoare împrăștiată pe cer, una dintre ele îmi aparținea. M-am decis că steaua mea va fi luminița cea mai strălucitoare din oiștea Carului Mare, Alioth, căruia i-am aflat numele ulterior. Van Gogh susținea că a muri înseamnă a te muta într-o stea, atunci eu mi-am găsit templul veșniciei mele. Mică fiind mă izbeam de un handicap. Pe casa bunicilor mei nu se opreau niciodată cocostârcii. Pe acoperișul verișorului meu, aceștia erau. Ce cocostârci! Privindu-i ani la rând mi-am dat seama că oare aceste păsări nu devin expresie a destinului nostru ca neam?! Nevoit să plece în “țările calde” pentru a putea supraviețui, departe de tot ce-i este casă, se reîntoarce doar în plină primăvară. Aceeași soarta o are și moldoveanul pierdut printre drumurile megapolisiene pentru a-și asigura existența, revine mereu cu sufletul zbuciumat spre ce care-I oferă liniște și siguranță-vatra strămoșească.
fotografie simbol
Deși am avut o copilărie mirifică, nu vreau să o idealizez. Meleagul în care am copilărit nu a fost atât de dulceag și idilic. Era un loc în care se bea zdravăn duminica, iar în celelalte zile munceai ca un sclav. De sărbători mâncai ca un boier, iar în celelalte zile consumai ce “dădea Domnul”. Crezul moldoveanului se baza pe agonisire, iar orgoliul de a fi mai “bun” decât vecinul era o boală cronică. Ispitele eclipsau bunul simț, educația era uitată după terminarea gimnaziului, a te mărita după o partidă bună era mai important decât să întâlnești un om cumsecade. În afară de niște cărțulii subțirele de rugăciuni și poate o Biblie nu prea găseai cărți în casele oamenilor. Numai bunicul avea o pasiune înrăită pentru lectură, construindu-și o bibliotecă modestă, dar impresionantă. Anumite circumstanțe și cursul istoriei a făcut ca pamântul să modeleze un om cu o gândire practică și realistă. Moldovenii, astfel, au moștenit o ordine din străbuni prin care trebuiau să-și trăiască viața după “un manual” practic ce-i aducea “în rând cu lumea”. Pământul și-a pus pecetea pe obiceiurile și datinile noastre, legându-ne involuntar, ca printr-un nod marinăresc, de țărâna ce poartă în sine testamentul străbunilor. Pământul ne-a făcut aspri și insensibili, gândim mai mult și simțim mai puțin.
Trăiesc în Moldova și o spun cu mândrie. Îmi ador patria, însă îmi disprețuiesc țara. Ce paradox! Sunt conștientă că țara mea nu are nevoie de oameni verticali și inteligenți, deoarece o persoană cu o coloană vertebrală posedă o părere și o voce, deci e mai greu de manipulat. Însă patria mea are nevoie de personalități remarcabile pentru a scoate din impas un popor plasat sub presiune și frică. În urma evenimentelor nefaste produse în întreaga lume, am înțeles că trebuie să fim recunoscători pentru tot ce avem, fiindcă îmbrăcămintea fericitului se poate transforma oricând în cămașa lui Nessus. O altă trecătoare pe bulevandul Timpului se declară norocoasă, deoarece s-a născut în stepele Bugeacului, în sânul Codrilor, unde tradiția se împletește cu spiritul colectiv, împrătiind în aer armonie. Iubesc pământul ce mi-a oferit identitate și autenticitate. Acum când vreau să-mi întind aripile să zbor înțeleg cât plumb am în picioare.
Autoare: Cristina Timoftica
Material premiat cu locul I la categoria Text, în cadrul concursului Naţional Premiul Media pentru Tineri
