E dimineața zilei de 7 mai. Somnul mi se desprinde de gene, când, din dormitorul părinților, aud frânturi dintr-o discuție telefonică: febră, convulsii, ora 11 la spital. Simt cum mă cuprinde un val de frică. Cobor repede din pat, intru în camera de alături, unde mama stă palidă, încercând, vădit, să-și ascundă emoțiile. Fratele meu a avut frisoane toată noaptea, iar tata respiră din greu, îl dor mușchii și tușește. Privesc împânzită de plâns la ei, fără a cere mai multe detalii și alerg înapoi în odaia mea, ca să îmi potolesc durerea sub cearșaf.
E ora 11. Așteptăm la ușa secției să ne deschidă. În scurt timp, se apropie o doamnă îmbrăcată în scafandru, cu mănuși, mască și vizier, pe care curg șiroaie de apă, încât nici nu disting bine trăsăturile feței. Mama e medic, șansele de infectare – mari. De aceea, au decis să ne testeze pe toți. Afară, plouă cu găleata. Mă gândesc cu groază la ce urmează să ni se întâmple. Covid sau o simplă răceală?
E ora 23, a doua zi. Răbdarea mea a depășit marginile. Testele noastre nu au fost procesate în primul tur. Fiecare apel pe care îl primește mama mă face să tresar. Într-un final, după o scurtă convorbire telefonică, o aud plângând. Verdictul îmi este clar: Covid pozitivi. Noi, cei care am evitat toate ieșirile, întâlnirile, vizitele, suntem Covid pozitivi. Ce urmează? Vom fi internați în spital sau ne vom trata acasă? Cât va dura? Cum va evolua boala? Cu ultimele forțe pe care le am, îmi strâng mama în brațe, care plânge în hohote. Din învălmășeala lacrimilor care i se perindă pe obraji, disting vina, sentiment care pe tot parcursul acestei perioade îi va bântui sufletul. Ea este singura persoană care a mers la serviciu și a contactat cu o mulțime de pacienți. Dimineața, urmează să ne spună ce vom face mai departe. Avem de suportat încă o noapte de suspans.
Mă trezesc, deschid ochii și, în secunda următoare, tresare inima de durere: azi! La ora 9, trebuia să ne sune. E deja 10. Nimic. Ba da, acum! Un plânset sfâșietor răsună din camera alăturată. În 30 de minute, valiza noastră este gata. Eu și fratele meu suntem transportați, urgent, la spital. De ce?, doar noi nu avem simptome grave. Suntem toți 4 lângă mașina de ambulanță. Eu urc prima, îi dau mâna fratelui meu, ușa se închide și girofarul prinde a urla zgomotos. Pe perete, e scris cu litere de-o șchioapă: “pericol biologic”. Mai târziu, fratele meu a uitat chinul emoțional prin care am trecut, dar acest moment i s-a întipărit profund în minte. Nu întorc privirea. Orice contact cu ochii mamei m-ar face să izbucnesc în plâns.
fotografie simbol
Doamna medic, îmbrăcată și ea în costum de scafandru, se uită vesel la ochii noștri încețoșați, își scoate vizierul și ne spune în șoaptă: „Nu aveți voi nimic. Așa sunt testele, tot virusul este Covid. Gândiți-vă că vă duceți în vacanță, o să vă hrănească, o să vă odihniți. Două săptămâni și sunteți înapoi acasă.” Apoi, a continuat cu un discurs despre cum Putin vrea să schimbe orânduirea lumii prin Coronavirus. Dacă aceasta e părerea unui medic, oare cum gândesc cetățenii de rând? În drum, am trecut pe lingă Memorialul „Eternitate”. E 9 mai. Zeci de oameni cu flori și panglici mișună pe străzi. Deci așa gîndesc. În suflet, mi se trezește revolta. Oare ei nu înțeleg că iresponsabilitatea lor îndepărtează copiii de mame? Autoritățile iau măsuri? Da. De mâine, se deschid piețele… „Cum nu vii tu, Țepeș – Doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i împarți în 2 cete: în smintiți și în mișei?”, M. Eminescu
Ambulanța intră, în goană, în curtea spitalului. O infirmieră face semn să ne deschidă ușa. Ni se face termometria, ne înregistrează în baza de date și ne conduce spre viitoarea noastră „reședință” de 2 săptămâni, sperăm noi (nici habar nu aveam că chinul va fi mult mai lung). Ciudate sunt secțiile de boli infecțioase: fiecare salon are ieșire afară, baie proprie și masa se servește în salon. La scurt timp, ni se aduce prânzul, unul care, nici ambalat în cele mai frumoase cutii, nu mi-ar stârni pofta: supă în care plutesc câteva bucăți de cartofi și mămăligă. Ne privim ochi în ochi, ținem respirația și înghițim în sec câte o lingură de mâncare. Seara, meniul e „diferit”. Aceiași cartofi de la amiază, doar că, de data aceasta, cu puțină supă, cică sunt cartofi scăzuți. Servirea mesei este o adevărată teroare. „Mănânc și plâng. Mănânc.”, N. Labiș
Îmi amintesc cum mama îmi povestea despre insuficiența echipamentelor de protecție, iar la televizor, se triumfa succesul cu care cei de sus gestionează situația. Ciudat lucru, or, discrepanța dintre ce se spune și ce se întâmplă cu adevărat e mult prea mare. Indignarea, durerea, ura și frustrarea, pe care le am, se contopesc într-o scrisoare publicată pe Facebook. Decid să cer explicații:
Stimate Domnule Dodon, Domnule Chicu și Doamna Dumbrăveanu,
Privesc de mult teatrul ieftin pe care îl arătați la TV, dar abia acum am ajuns să simt pe propria piele ororile din sistemul în fruntea căruia vă aflați. O să vă povestesc, pe scurt, despre mica noastră „călătorie”, căci așa o numim eu și fratele meu, ca să ștergem durerea gândului că, de fapt, suntem la spital. Doi copii, fără simptome acute, am fost transportați la Chișinău, ca să fim monitorizați. Trebuie să stăm izolați într-o odaie (probabil, o perioadă bună nu o sa simt aer curat), mâncăm terci, suntem la dietă și așteptăm mai repede să ne întoarcem acasă. Știți cum e să îți vezi mama plângând și să îi citești în ochi vina? De ce mama mea trebuie să simtă vină? Pentru că își îndeplinește, cu abnegație și devotament, munca? Nu, în niciun caz! Toată vina o purtați doar Dumneavoastră, când mințiți, cu neobrăzare, că toți medicii sunt echipați! Dacă era adevărat, noi nu am fi ajuns aici.
Domnilor, dacă ați vrut să ne tratați de virus, ați reușit! Acum, nici măcar nu-mi pasă de el! Acum, să ne tratați emoțional!
Cu „respect”, un copil care are grijă de alt copil
Urmează 3 săptămâni de izolare strictă, cu ieșiri afară de 5 minute, căci locuitorii din blocul de vis-à-vis, care se află la 500 de metri distanță de spital, amenință că vor chema presa. Nu știam că virusul zboară ca rândunica. Poate păsările au adus Covidul în Moldova? De-am fi noi singurii care ne-am confruntat cu discriminarea… Vecinii, care mai ieri solicitau ajutorul lui tata, astăzi, trec pe partea cealaltă de drum, aruncă o privire suspicioasă în curte și nu îl salută. E pericol. Mai nou, Covidul se transmite și prin „bună ziua”. În suflet, rece; dar în salon, și mai și. M-am internat cu nas înfundat. Din cauza frigului, am răcit: a crescut febra și infecția respiratorie este mai acută decât la început. Îmi amintesc cuvintele doamnei ministru „Spitalele sunt dotate…”. Sau eu nu înțeleg sau… prea multe înțeleg…
Trei săptămâni trec ca un secol, așteptarea rezultatului de la test – o vecie. Pândesc infirmiera. Cum se ivește în raza mea vizuală, o întreb dacă a aflat ceva. Nimic. Ușa se deschide: „El e negativ, merge acasă. Tu rămâi.” Frica mea cea mare s-a adeverit. Încerc să zâmbesc fericită, doar unul a scăpat de chin. De fapt, aștept noaptea ca să pot plânge. Privesc țeapănă ochii înlăcrimați ai fratelui meu: „Eu rămân cu tine”. Nu îi pot lua fericirea de a se revedea cu părinții. Îi fac valiza cu viteză cosmică. Îmi obsedez mintea cu gânduri aleatorii, ca să nu izbucnesc în plâns. Îi fac veselă cu mâna din prag. Alerg la geam. Șiroaie de lacrimi se preling pe obraji-mi reci. Plouă?
Deschid ușa din salonul 3. Noile mele colege sunt acolo de 2 săptămâni. Eu voi ieși prima. Îngrozitor, mă simt ca într-o competiție. Miza e posibilitatea de a merge acasă. Luni, e ziua liniștii. Fetele așteaptă rezultatele. Știu că degeaba speră, dar nu le spulber visul. Infirmiera intră: „Negative. Acasă.” Pentru prima dată în viață, m-am simțit blestemată. Nouă teste, cinci săptămâni de spitalizare, o epocă de suferințe…
Pășesc în curte. De când am plecat, Emily, cățelușa mea, nu s-a urnit de lângă poartă. Îngenunchez, se urcă în brațele mele. Îmi linge mâna și în ochii verzi ca smaraldul sclipesc 2 lacrimi. Sunt lacrimile mele, sunt lacrimile ei, sau plouă? Acasă…
Autoare: Dana Mihăilă
Material premiat la categoria specială „Covid-19, un altfel de 2020”, în cadrul concursului Naţional Premiul Media pentru Tineri
