Ancorată în văzduh, acolo unde presiunea dintre cer și pământ crește, în zbor lin și ușor deasupra unei lumi pe care nu o cunosc – ăsta mi-i destinul. Planez cu aripile larg întinse și pe retină mi se perindă imagini de-o diferență contrastantă. Venind dintr-un negru aproape infernal, o strălucire puternică îmi buimăcește privirea. Cred că sunt la granița dintre sfârșitul unei nopți și nașterea unei zile. Printre polei de lumină și scântei de răsărit se arată atât de clar și bine conturată o palmă de pământ sau, mai degrabă, un strugure de univers. E ţara mea, e Moldova mea! Însă de fiecare dată, răzbătându-i văzduhul, sunt curioasă să aflu ce ascunde fiecare boabă de om, ce gust aruncă în cerul gurii atunci când se sparge muşcată de alţii. Oare ce fel de vin iese? Ar fi un Cabernet sau Muscat, sau e vorba despre un lichid acru de-a naiba cu o duhoare insuportabilă. Cât de aproape pot fi cercetaţi strugurele şi omul!
Coborând în nucleul ei văd tot mai multe ciorchine, ba de-un stacojiu pronunțat, ba de-un auriu cu ușoare tente de verde smarald, ba de-un roz trandafiriu. Și în apropierea lor, se profilează butoaie și teascuri. Și totuși, ceva mă atrage, sunt tentată să admir acele ființe de-o frumusețe rară care par a se mișca într-un dans veșnic îmbătate de mirosul puternic de licoarea ce-o zămislesc. Atât de gingașe, dar și atât de dure antrenate în ritualul de zdrobire a strugurilor – de parcă ar dansa ciuleandra pe fundalul sunetului de stoarcere a vinului. Atât de sincere și pure par ele, ba chiar fericite prin faptul că se pierd în detalii, în natură, în iarbă, în cer și chiar în păsări. O, aș vrea să fiu om doar ca să mă las sedus de vinul ce stropește cu gusturi atât de intense și de moldovencele care nu te lasă să treci indiferent pe lângă ochii lor scăldați în mare, în iarbă sau în scoarță de copac.
Ce dulce e planarea! Alerg în zborul meu aproape de orizont să-l prind, să-l împrăştii – ca în jocul copilăriei mele. În zare, niște scuturi din piatră se schițează din ce în ce mai deslușit, par a fi acolo de când e lumea. Ziduri atât de înalte, atât de puternice și pline de istorie, de domnitori de seamă care au izbutit să se remarce prin măiestrie, putere și strategie în lupte. Ah, Doamne, câte cetăți falnice, Orhei, Soroca, Tighina! Din unele au rămas doar ruine care, însă, freamătă în adâncuri de amintiri și de tăria veacurilor.
Un ținut care abundă de verdele crud, de păduri semețe și livezi îmbelșugate. Aici pare că și-au dat întâlnire toate culorile care pictează cu splendoare, anotimp de anotimp un tablou atipic al țării-univers. M-am oprit pe-o ramură de nuc, am inhalat aerul atât de curat, atât de „plin” și vorbitor chiar. Atunci mi-am creat prima impresie despre „boabele” acestei ţări. Am auzit o discuție între doi tineri, din care am desprins câteva nume despre care şi păsările ştiu: „Avem, da avem oameni de valoare în Moldova, oameni cu literă mare, oameni care au slăvit acest stat! Când Ion și Doina Aldea-Teodorovici, Leonida Lari și Dumitru Matcovschi au trecut la cele veșnice temelia Basarabiei a fost puternic cutremurată de lacrimi și deznădejde, când Maria Bieșu a încetat să cânte, parcă întreg ecoul lumii s-a reinventat, când Emil Loteanu și Mihai Volontir s-au stins, se părea că întreaga industrie cinematografică s-a zbătut din temelii, iar când a murit Vieru, a fost de parcă toate mamele au fost zbuciumate până în nucleu de cord. Așa am învățat să-i prețuim pe cei care încă ne duc faima în lume, care creează artă la superlativ, care excelează în știință, industrie, sport… fără de care întreaga lume nu ar mai fi la fel. Se pare, ce-ar fi lumea fără Moldova, dar nu, „nasc și la Moldova oameni” ce schimbă istoria întregii omeniri!”.
Și acum mă întreb, oare dacă aș fi un negustor, care cumpără meleaguri, ce preț aș da pe ea? Cât costă cerul de aici? Dar soarele, luna, stelele? Dealurile acestea pline ochi de verdele pur care-ți umplu plămânii de vitalitate, izvoarele cu apă limpede, cât costă oare?! Primăvara care renaște an de an ca o pasăre Phoenix, vara care zămislește lanuri de grâu și câmpuri de maci de-un roșu aprins, toamna care face fericit globul ocular prin splendoarea care te umple de trăire, iarna care dăruiește albul neprihănit, toate sunt unice aici, dar care ar fi valoarea lor materială?! Prețul lor, prețul întregii țări e infinitul, fiindcă acasă e infinitul! Aici, unde acea buburuză sărută frunza, unde dânsul, iepure hoinar, îți dă întâlnire pe margine de drum, unde albinele roiesc în jurul unui copac de tei abia înflorit, unde Grivei, câinele, îți întinde lăbuța în semn de salut, iar pisica, de care încă mă mai tem, toarce leneș în brațele bunicii, unde fiecare gândac care suie un bulgăre de pământ, pare că escaladează Everestul, aici, unde… unde e simplu… ACASĂ.
A suflat cerul, mi-a încovoiat penele. Mi-a răsucit niţel minţile. A şters grijuliu excesul de pudră rozie de pe pupila ochiului. Îmi pare că văd mai clar.
Pe note de ploaie și vânt de toamnă târzie, când frunzele se despart de copac parcă fiind rupte de patria lor, am avut o revelație. Ah, ce fac „toamnele, la Moldova toamnele”! (Chiar dacă expresia corectă ar fi „în Moldova”, n-am îndrăznit să intervin cu rectificări în expresia sus-numită). Nu, această mică țărișoară, nu-i numai lapte și miere, dar parcă tot răul din ea e întru binele ei. Bunăoară, străzile nepavate sau chiar în mare parte distruse te aduc cu picioarele pe pământ, te trezesc la realitate și fac din oameni niște realiști, poate cu maşinile stricate, cu picioarele stâlcite, dar realişti. Grădinile de la sate, da, acele mici fâșii de pământ pe care mergi cu picioarele goale sau chiar ulițele pe care copiii aleargă nestingheriți printre pietre îi fac pe moldoveni de mici niște curajoși, gata să înfrunte orice, cu demnitate, îi aduc mai aproape de ceea ce contează cu adevărat, mai aproape de origini, de nucleu. Îi învaţă să aspire spre ceva mai bun, preţuind puţinul care li se oferă, prin asta făcându-i diferiţi de alţii, de copiii generaţiei de aur a altor ţări mult mai dezvoltate. Ah, și cât trudește acest popor, niciunul altul nu se compară cu el… Și totuși, în toată nebunia asta, ei sunt FERICIȚI! Nu au nevoie de palate, slujitori, coroană pe cap. Tot de ce au ei nevoie, este o căsuță mică la margine de sat, ca la margine de lume, o câmpie plină ochi cu flori de câmp și iarbă verde peste care se așează roua în zori și care sărută dulce tălpile goale ale unui pui de om, un nuc la poartă și o fântână cu apă de izvor ceva mai în vale. O, da, și două dealuri, undeva în zare, unul dinspre care să privească răsăritul care anunță o nouă zi plină de zâmbete și… viață, iar un altul dinspre care să se oglindească cromatica sublimă a apusului, care creează emoții colorate pe-un colț de suflet. Se pare că Dumnezeu a zămislit satele Moldovei ca căușul palmei în care a turnat din plin frumusețe rară, iubire, bunătate, simplitate și a dispus ca pământul să fie rodnic, la fel ca şi oamenii. Nimic mai mult, nimic mai puțin.
V-aţi întrebat cumva ce fel de pasăre sunt? Poate un vultur puternic precum cel de pe steag sau poate un cocor ce poartă strugurele-n pliscu-i ascuţit. Nu, nu, poate un porumbel, precum că e pasărea păcii sau o rândunică îmbrăcată în smoching care rămâne de-a pururi fidelă locului său de trai. Dar… vă voi dezamăgi, probabil, pentru că sunt, de fapt, o vrabie. Da, o vrabie-moldoveancă, mică, fragilă, cu pene de culoarea colbului umed şi mânjit, adică, ca să înţelegeţi, departe de perfecţiunea exterioară, dar care corespunde unei realităţi din ţara în care trăiesc. Îmi iubesc patria până dincolo de hotarele imaginaţiei voastre. E ca şi cum te-ntreabă în faţa altarului dacă eşti gata să fiţi împreună şi la bine, şi la greu, păi iată, am răspuns afirmativ până a ieşi din ou. N-aş schimba-o în favoarea Elveţiei, deşi admir economia, nivelul de viaţă, însă… nu ştiu dacă corespunde fizicul meu cerinţelor de acolo, nu vreau să mă simt prost. Dealtfel, nici oamenilor noştri nu le place să copieze modul de trai al cuiva. Simplu, dar sigur vor să-şi definească propria valoare. Se identifică cu boabele de aici, pe unii îi torni în esența vieții și parcă-i un Sauvingnon Blanc dulce, alţii înclină spre Merlot Rose demisec sau Fetească Regală „seacă”, iar alții, turnați în pahar, te dezgustă prin însuși felul lor de a fi, de a gândi, de a acționa.
Particularitățile ne fac diferiți, iar asta ar trebui să ne facă mândri. Poate drumurile sunt stricate, dar avem multe sate în care colbul place mai mult, deoarece pare a fi viu – se schimbă; poate economia stă mai jos de oricare limită, deşi există şi mai rău, mi-au şoptit veneticile, dar omul de aici ştie să facă banul şi să-l preţuiască şi, după cum a zis-o și Blaga „Veșnicia s-a născut la sat”, or toată Moldova e un sat mare, dar atât de frumos conturat într-un strugure de poamă.
Autoare: Adriana Vdovicenco
Material premiat cu locul II la categoria Text, în cadrul concursului Naţional Premiul Media pentru Tineri
