Arta va salva lumea? Dar pe artiști cine-i va salva? Zeci de tineri din toate colțișoarele Republicii Moldova își încearcă puterile pentru un loc pe scenă și în inima spectatorului. Vlad Sabajuc, tânăr artist, toboșar al trupei „Delta pe Obraz”, mai nou și rap solist, și-a strâns visele într-o geantă și a pornit la drum. Un drum aparent nu atât de lung, care face legătura între Cahul și Chișinău, dar presărat cu multă muncă și aspirații. Aflăm de la el ce se ascunde în spatele dorinței arzătoare de a obține „flori și aplauze” (de la #florisiaplauze, utilizat de actor).
Vlad insistă ca în timpul lecturii acestui interviu să ascultați Claude Debussy – Claire De Lune.
– În această societate, într-un amalgam de artiști, cine ești tu?
Oricare ar fi societatea în care m-aș afla, aș fi o identitate artistică ce se caută pe sine, își caută propriul echilibru și celula proprie căreia aparține, în care nu încurcă nimănui, ba chiar mai mult – încearcă să fie utilă, dăruind energie, platformă de reflecție și suport psihologic.
– Procesul de creație poate fi considerat act revoluționar. Ce crezi că putem schimba prin teatru și muzică?
Nu putem schimba nimic substanțial nici prin teatru, nici prin muzică. Tot ce poate genera arta, este un început de efect colibri. Acesta apare în cazul în care produsul artistic este unul autentic și consistent, provocând stări, dezechilibre emoționale/energetice ce se formează în interiorul consumatorului și pot provoca un șir de gânduri care conduc spre o schimbare, sensul și impactul căreia este incert și extrem de imprevizibil.
Zic că, procesul de creație este ceva intim. Toți oamenii au colțișoarele lor de intimitate, respectiv, bine e atunci când intimitatea consumatorului rezonează cu intimitatea artistului.
– Ce înseamnă „aplauzi și flori” pentru cei ce trăiesc pe scena? (de la #florisiaplauze, utilizat de actor)
Înainte de a trăi experiența „aplauzelor” de la sfârșitul unui act artistic îmi imaginam acest fenomen drept unul special, într-un sens clișeizat al cuvântului. După ce am trăit această experiență, am înțeles că substanța adevărată, cea care contează și de la care „se excită” spiritual personalitatea artistică rezidă în însăși actul artistic și, deja, în al doilea rând, în recunoașterea și aprecierea acestuia de către public.
Dar senzațiile sunt diferite când vorbim despre aplauzele de la sfârșitul unui act teatral și cele de la sfârșitul unui act muzical. La moment, eu mă identific mult mai mult cu al doilea, teatrul fiind destul se dificil pentru mine și pe el îl asociez mai mult cu lucrul, decât cu acel fler și acea vibrație a ființei pe care le caut eu făcând artă.
– „Mi-e frică să-mi leg viitoarea profesie de artă” – spun unii dintre tinerii pasionați de frumos. De unde crezi că se trage această teamă a lor?
(râde)… «Кто не рискует, тот не пьёт шампанского»(cine nu riscă, nu bea șampanie; trad. rusă), unul dintre motivele majore în acest sens este contextul socio-economic și cultural, în care se află tinerii artiști alternativi de la noi, este unul care îi defavorizează cu desăvârșire. Arta care se consumă la noi este cea de larg consum și, respectiv, lipsită de vână, avangardă și inovație, particularități pe care le caută și le intuiesc artiștii tineri despre care vorbim, astfel încât dacă se apucă să facă asta toată viața, riscă să nu aibă bani. Mai simplu – nu poți face bani din asta (pesemne). Și „Idolii Teatrului” lui Francis Bacon din contextul dat ne spun că artiștii se droghează, se alcoolizează și se sinucid – mai puțini oameni își doresc acest lucru. Ori, există așa un stereotip puternic care mai creează un obstacol în devenirea unui nou Carla’s Dreams.
– Un contemporan care avea o funcție în stat a zis recent „Artiștii trebuie să rămână flămânzi”; în acest context, te provoc să continui fraza „Artistul trebuie să rămână flămând, iar miniștrii…”?
Artistul trebuie să rămână flămând, iar miniștrii trebuie să rămână la ore suplimentare.
– Când ai venit în Chișinău ce-ai luat cu tine de la Cahul, de acasă?
Rădăcinile mele provinciale sănătoase, dorința de a merge mai departe și apoi de a mă întoarce de unde am pornit, toată dragostea sudului nostru și o geantă cu mâncare de la mama.
– Care este conceptul tău de fericire absolută?
Nu știu, dar nefericit mă face timpul… prezența unei asemenea chestii incontrolabile. Timpul e mare parazit.
Autoare: Mădălina Grosu, stagiară
Facultatea „Jurnalism și Științe ale Comunicării”, USM
