Stau la stație cu frica să nu mă prindă directorul că fug de la ore. În aer stă o înăbușeală de vară, chiar dacă începe toamna. Praf și miros puternic de roșii care vine din căruciorul pentru piață al Babei Victoria. Autocarul întârzie cu 10 minute, specific. Merg la serviciu, fug de la ultima ora de istorie, de asta în cele 10 minute de întârziere îmi frământ palmele și îmi las obrajii inundați de pete roșii. Asta este starea prin care trec în fiecare vineri. Lucrez la un centru de zi pentru copiii din familii social vulnerabile, nu mi-a plăcut niciodată definiția asta. Nu mi-au plăcut definițiile vreodată.
Sunt o fată de 17 ani, născută la țară, am în dulap o ie și în geantă – un carnet cu poezii. Mai am o agendă plină de 9 și 10, deși de la o vreme puțin îmi pasă. Pot ciopli în lemn pentru că așa m-a învățat tata, și mi-am găsit un post de muncă, iar din primul salariu am cumpărat un tort, l-am dus acasă simțindu-mă eroină în acea zi, ca și badea, când adusese acasă primul lui pește prins.
Autocarul întârziat ne scaldă în praf, se lasă inundat de morocănitul babelor și de plânsul unui copil supărat că nu mai are loc lângă fereastră. Mama lui scoate o băsmăluță și îi șterg nasul. Asta cred că îmi place cel mai mult la sat, că mai avem băsmăluțe, că mama ține în raftul de jos al dulapului băsmăluțe proaspăt călcate, albe, croșetate, cu horboțică tandră. Satul Răuțel e un sătuc mic, tata spune că e mare… Satul meu se trezește de dimineață, ia autocarul, trenul sau mașina și merge să alimenteze orașul cu brațe de muncă. Revine acasă seara, acasă, unde e lumina aprinsă și îl așteaptă cineva, de asta cred că satul meu este unul fericit, foarte fericit!
Am întârziat cu 15 minute, copiii mă zăresc, saltă și strigă câte ceva într-o isterie infantilă, de parcă s-ar face mulțumiți cu câte o bucată din mine. Ana se laudă cu noua ei rochie, Liuba îmi întinde un măr, Ridic fiind prea mic de statură, mă trage de piciorul stâng ca să-l pot auzi. A luat azi primul 10 și e atât de fericit. Cu ei am învățat „fericirea primului lucru făcut”.
Haideți să vă fac un portret al lucrurilor pe care le puteți învăța de la ei. Andrei se apucă de toate muncile și pe toate le lasă neterminate, dar entuziasmul cu care o face e numai bun de pus la muzeu, entuziasmul oamenilor maturi zici că a dispărut o dată cu dinozaurii. Ana venise și azi cu un pachețel de bomboane, mici, „de sticlă”, și le-a împarțit tuturor. Veta aleargă des la oglinda din baie ca să-și îndrepte cosițele. Dumitru stă ca un struț ascuns în gulerul său, se rușinase pentru că Ianna, fata pe care-o place, îi șoptește ceva la ureche. Petea umblă mereu cu o lupă după el. Azi a prins un gândac, dar Lena îl trage de umăr și-l roagă ca să-l elibereze. Mișa și Dania sunt frați. Dania are privirea coborâtă și pitică, plină de frică, ca cea a unui copil căruia îi spuse vreun matur tâmpit că nu are voie să privească în sus și el ascultă speriat. Mișa e mai mare și mai puternic. Într-o zi mi-a cerut ac și ață ca să coase gaura de pe hanoracul fratelui său.
Am un copil de care m-am apropiat mai mult – Marta. Azi poartă în ureche cerceii improvizați din cireșe târzii, are un breton caraghios, părul des și scurt care o asemănă cu un castan ce se rostogolește în palme. Marta e îmbrăcată, mai mereu, de parcă pe ea a dormit un curcubeu. Poartă un tricou verde, o fustiță roz și ghete albastre cu șireturi galbene. Vorbește des despre bunica, nu știu dacă are mamă. Suflet mășcat, ochii mășcați, mașcată la voce, râde mășcat chiar dacă îi lipsesc vreo patru dinți. Are mersul apăsat a unui cosmonaut proaspăt coborât pe lună. Marta e toată mășcată în pofida staturii pitice. Mă zărește, îmi întinde fața ei fericită ca să o trag moale de obraz. E ritualul nostru.
– Лаура Дмитриевна, сделай мне солнце! (Laura Dmitrievna, fă-mi un soare).
Se referă la caruselul improvizat pe care îl fac maturii atunci când își învârt copiii în brațe. Am căzut de acord să-i fac un soare de 5 ori și mi-a promis că după asta se apucă de muncă. Cu ghemotocul ăsta mic duc tratative mereu.
Stăm într-o sală cu ferestre largi, eu și cei 17 copii care mi se adresează după patrimoniu. Băieții șlefuiesc tocători, fetele împletesc brățări și mi le atârnă de mână, mă trezesc și cu o coroniță în cap. A venit ora mesei. Am aranjat totul suficient de senin ca șeful supraveghetor să fie mulțumit. Doi băieți au primit sentința să iasă din sală pentru că au făcut gălăgie, iar azi vor rămâne fără mâncare.
În sunetul lingurilor care se ciocnesc de farfurii, șoșotit și molfăit, cuminte o zăresc pe Marta cum pune două chifle într-un șervețel și biscuiții pe care-i primise pe post de desert. Zic: „De ce faci asta?”. Mă privește ca o spioană surprinsă, duce degetul arătător la buze și îmi face un semn să-i păstrez secretul: „Мальчики… Вити, они не покушали” (băieții… ei nu au mâncat).
M-am uitat în jur la grădina de oameni ce crește în fața mea. Sunt 17 copii și 10 dintre ei și-au pus biscuiții de-o parte, rezervați pentru cineva pe care ar vrea să-l vadă mai fericit. Poartă pe frunte frământări, poftă agitată pentru prăjituri, regretul copilăros că nu le vor mânca și exaltare, imaginându-și împlinirea celor cărora le vor oferi prăjiturile. Actul lor devenise pentru mine definiția pentru acel ceva ce înseamnă „viață”. Eu lăcrimez și îmi mânânc supa ca un profesor docil, unul care înțelege că nu are ce să-i învețe pe acești copii, dar continue să-și facă munca.
Nu plâng isteric, e doar un lăcrimat ce dezbracă lumina ca să ajungă la miez. Înțeleg că am greșit gândindu-mă că m-am născut cu ceva deosebit în interior, că sunt un om ales și că diferența mea ar fi meritul meu. Nu! Copiii de vineri, părinții mei, viața de la țară, autocarul care întârzie, fuga de la lecții, praful văratic – toate aceste lucruri mă fac unică, nu eu. Poveștile altora m-au făcut ceea ce sunt, cicatricile ce mi-au rămas pe mâini după cioplit, fântâna din ogradă, frații mei… Noi oamenii suntem atât de orgolioși încât credem că în toate se ascunde meritul nostru și ne e frică se recunoaștem că unicitatea noastră vine din ceilalți.
Mi-am promis atunci că fiecare zi o voi lua drept o lecție, iar diferența acelor zile va fi unicitatea mea. Mi-am ștampilat promisiunea cu zâmbetul Martei și cadrul cireșelor pe care le purta la ureche.
Autoarea articolului: Laura Muruzuc.
Material apreciat cu locul 1 în cadrul Gala Premiilor Media pentru Tineri, 2017.
„Premiul Media pentru Tineri” este primul concurs media pentru tineri, organizat la nivel național de către AO Centrul Media pentru Tineri în parteneriat cu Deutsche Welle Akademie, Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova cu susținerea financiară a Ministerului Federal pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (BMZ) și a Fundației Est-Europene.
