Prima dată am văzut-o la careu. Stătea într-o parte de colegii săi. Se simțea străină. Poate că și era străină, mai exact – nou-venită. A făcut un gest cu mânuța la ochi și repede mi-am aruncat privirea la ochișorii ei, crezând că lăcrimează, dar am rămas încremenit. Un ochi era traumat, iar altul abia se zărea de după o lentilă groasă asemenea unei coaje de stejar. Atunci am înțeles că are o deficiență de vedere. Mai mult nu știam nimic despre ea. Pe parcursul anului, o mai vedeam prin curtea școlii, la fel de izolată ca la început. În următorul an de învățământ elevii claselor primare au trecut cu studiile în blocul fostei grădinite și nu o mai puteam vedea pe elevă.
Era prin clasa a IV-a când am observat că fetița tot mai des vine la blocul nostru. Nu mai era acea tânără pe nume Iulia. Era veselă și mereu în compania unor elevi. Nu mai purta acea lentilă singuratică, purta ochelari destul de drăguți. Ulterior am aflat că specialiștii de la SAP Strășeni au ajutat-o. Apoi am aflat că venea în blocul nostru, deoarece aici se află Centrul de Resurse al Educației Incluzive(CREI) din școala noastră. Aici Iulia a pus capăt singurătăţii, umilinței, intoleranței. Aici s-au adunat 21 de tineri cu cerințe educaționale speciale (CES), care nu mai sunt izolați.
Într-o zi, din curiozitate, am intrat la CREI pentru a vedea ce se întâmplă acolo. Mare mi-a fost mirarea să văd o atmosferă de lucru nemaipomenită, unde copiii cu anumite dizabilităi și cadrul didactic de sprijin lucrează împreună: încearcă să rotungească o literă, să rezolve o problemă sau să confecționeze o jucărie. Tot ceea ce am văzut acolo m-a entuziasmat într-atât de mult că am devenit voluntar la acest centru.
Pe parcursul unui an, am desfășurat mai multe activități de binefacere. Am apelat la agenții economici și le-am oferit diferite cadouri de sărbători, am organizat acțiunea „O jucărie – o bucurie”, în cadrul căreia elevii liceului au donat diferite jucării pentru copiii din centru. De asemenea, la bucătăria din școală am organizat o activitate culinară cu acești copii. unde am gătit pizza – pentru că unii dintre ei niciodată nu au mâncat pizza. Totodată, cu implicarea doamnei Vornicescu Tamara, CDS, au fost implementate câteva proiecte cu finanțare din exterior. În urma acestora, centrul a fost dotat cu materiale necesare pentru ergoterapii, cu o ludotecă cu jocuri în sumă de 3 mii dolari.
Cu regret, nu toți copiii, ba chiar și unii maturi, nu sunt sensibilizați de problema acestor copii și, deseori, sunt numiți cu anumite cuvinte urâte, fără să cunoască istoria lor.
Autor: Nicolae Chileanu, elev al clasei a VIII-a din Liceul Teoretic „Mitropolit Nestor Vornicescu” din com Lozova , raionul Străşeni.
