Despre discriminarea pe criteriu de gen, la locul de muncă, femeile își împărtășesc adesea experiențele doar în cercuri restrânse, pe rețelele sociale sau anonim. De cele mai multe ori, acestea aleg să tacă – din frica de a pierde locul de muncă, pentru că nu-și cunosc suficient de bine drepturile, ca angajate, precum și din teama de a fi etichetate.
Deși contextul este diferit, cazurile de discriminare vizează, cel mai des, femeile – la interviul de angajare, în sarcină sau în perioada postnatală, atunci când mama se readaptează mediului profesional. Comportamentul inechitabil se manifestă în diverse forme, prin comentariile sexiste, excluderea din anumite activități și proiecte importante, diferențele salariale față de colegii bărbați, aflați în funcții similare.
„În anul 2024, dintre cele 270 de cauze examinate de Consiliul pentru egalitate, 53 reprezintă cazuri de discriminare pe criteriu de gen, 8,47% fiind înregistrate la locul de muncă. Totuși, în continuare, multe femei nu știu unde și cum să ceară ajutor”, afirmă Gheorghina Drumea, membră a Consiliului pentru egalitate și Secretară Generală a Coaliției pentru Incluziune și Nediscriminare.
Suntparinte.md a reușit să discute cu câteva femei, sub protecția anonimatului, despre experiențele prin care au trecut la locul de muncă.
Pentru Valentina, vestea că va deveni mamă, pentru prima dată, a fost un moment de bucurie, însă la serviciu entuziasmul ei nu a fost împărtășit. Deși, inițial, colegii și superiorii erau prietenoși, situația s-a schimbat treptat:
„Nu mai primeam sarcini importante. Când ceream ceva de făcut, mi se răspundea: „Fă și tu ceva…”. Dacă până atunci eram o membră activă a echipei, înainte de concediul de maternitate devenisem invizibilă”.
La revenirea din concediul de îngrijire, realitatea s-a dovedit a fi și mai dură. A primit sarcina să gestioneze două proiecte pentru un salariu minim de funcție. Când a cerut explicații, răspunsul a fost: „Toți au salariile mai mici acum, poți întreba colegii”. Orice greșeală era sancționată public, prin critici „cu demonstrație de pumn” și ton ridicat.
„Ajungeam acasă la ora 21:00. Îmi vedeam copilul doar când dormea. Nu mă mai simțeam bună la nimic. În transportul public, profitam de întuneric ca să plâng, ca să nu mă vadă nimeni, nici la serviciu, nici acasă”, mărturisește Valentina.
